La acest sfârşit de săptămână, am avut parte de o lectură interesantă... Vă las şi pe voi să citiţi...
Călătoriile cu trenul mi-au fost
întotdeauna dragi, căci au ceva al lor, magic, liniștit, simplu. Îmi plac
pentru că în tren avem timp de depănat amintiri plăcute şi răbdare de a vorbi
cu vecinii de scaun. Iar dacă vecinul e spiritual şi iți pune mintea la
contribuție, cu atât mai bine, călătoria se transformă într-o poveste de spus
prietenilor si cunoștințelor.
Chiar acum un an aveam parte de-o
astfel de călătorie, ce avea sa fie mai lungă decât in mod normal. Nici nu se
urnise trenul din loc când s-a anunțat o întârziere de-o oră şi, colac peste
pupăză, nici ruta ce urma s-o parcurgem nu era prea încântătoare. Prin urmare,
mai bine de trei sferturi din drum l-am parcurs citind şi dormind.
Asta pană când vecinul de scaun,
un domn serios, trecut bine de a doua tinerețe, a binevoit să intre în vorbă cu
mine doar pentru a-şi exprima nemulțumirile vizavi de întârzierea trenului.
Era supărat foc pe cei care fac
legea la noi, nu prea îi plăcea modul lor de-a conduce ţara. Dar ce mai conta?
El oricum trecuse prin viață. Îi părea rău de noi, ăştia mai tineri, că ne
chinuim să terminăm o facultate şi pe urmă n-avem unde să ne angajăm, n-avem
case, n-avem bani să punem de-o familie. A continuat așa câteva minute în şir,
vorbind numai despre politică, guvernanți şi legi fără noimă. M-a scos brusc
din gândurile mele cu o întrebare pe lângă subiect.
"Pe o scară de la 1 la 10,
cât de realizată te consideri în momentul de faţă?"
(înainte de a citi mai departe,
v-aş ruga să faceți şi voi acest exercițiu şi să răspundeți la întrebare)
Şi-atunci, creierul meu a început
să funcționeze la viteză maximă, iar întreaga viață mi s-a derulat în faţa
ochilor. Cel puțin, partea aceea de viață de care eram direct responsabilă şi
conștientă.
Nu știam ce să răspund, mi se părea
că nu realizasem mai nimic. Am bifat rapid toate evenimentele notabile din
ultimii ani: examenul de bacalaureat, intrarea la facultate, o relație amoroasă,
examenul de licență, alta relație amoroasă, intrarea în clasa muncitoare, primul
salariu.
Păreau așa de puține…
"4. Hai, 5, fie", răspund
dezamăgită şi cu jumătate de gură.
"Nu-i rău. Câți ani ai
tu?", mă întreabă gânditor.
"24"
"Şi de ce ţi-ai dat o notă așa
mică?”
"Aş mai avea câte ceva de făcut.
Să-mi iau o casă, să mă mărit, să fac 2 copii. Poate o să am şi nepoți…",
am zis visătoare.
"Ţi-ai dat o notă bună",
zice tacticos. "Mai rău era dacă-ţi dădeai o notă mare".
"?"
"Cu cât nota e mai mare, cu atât
înseamnă ca nu mai visezi la nimic, că te complaci în situația în care ești. Un
om care îşi dă nota maximă a ajuns la acel punct în care nu va mai face nimic în
viață, căci consideră că nu mai are nimic de făcut. Tu te-ai poziționat cam la
mijloc, înseamnă că încă iți dorești să realizezi ceva. Înseamnă că nu te
limitezi".
Mă credeți sau nu, ochii mi s-au
luminat brusc, iar din dezamăgirea de mai înainte n-a rămas niciun strop. De
unde, cu ceva minute în urmă, mă vedeam fără prea multe succese şi împliniri,
acum impresia ce-o aveam despre mine se schimbase radical. Nu mai eram nerealizată,
ci ambițioasă.
"Să trăiești frumos!"
Atât a mai apucat sa-mi spună înainte
ca trenul să intre în gară şi să spulbere "vraja".
Ei da, să tot ai așa călătorii
care te fac să crești în proprii ochi!
PS: Voi ce notă v-ați dat? :)
Adevărul chiar ăsta este:
LIMITELE NI LE PUNEM SINGURI!
Şi recunosc că eu mi-am dat nota 6... pentru că am 2 copii, de care sunt tare mândru, pentru că am un loc de muncă care să le asigure un trai decent şi un acoperiş deasupra capului (aici mă refer la casă, nu la maşină, deşi cred că imi petrec un timp egal sub ambele acoperişuri... :) ), pentru că, indiferent de vicisitudinile vieţii, nu m-am dat niciodată bătut...
Aşa că...
Faceţi aşa cum fac eu, de câţiva ani încoace...
ÎNCĂLCAŢI LIMITELE!
O seară plăcută...
Al vostru blogger,
Eduard
