An bisect sau nu... e totuşi ultima seară de iarnă, nu?

Bună seara, dragii mei prieteni...

Ultima seară de iarnă... Până la iarnă...
Asta dacă nu ţin cont de faptul că azi dimineţă în drum spre serviciu începuse să ningă pe la Fundulea de parcă iarna abia urmează să înceapă şi primăvara care bate deja la uşă ar fi încă departe...
Săptămâna asta am avut câteva zile mai agitate, pline de multe ore de muncă... ce păreau că nu se mai termină...
Şi drumul de la Călăraşi la Buftea... şi înapoi... parcă niciodată nu a fost aşa de lung...
Am mâncat puţin şi în fugă, cum de altfel o cam fac în ultima vreme...
Fiul meu cel mare m-a certat: "Pe mine stai cu ochii ca pe butelie să mănânc încet şi bine, dar tu...?"...
Mi-am însuşit critica... Strâng masa... E frig în casă sau doar oboseala e de vină?... Mă duc să fac un duş fierbinte...
Parcă e mai bine acum...
Să mă uit sau nu la meci... România-Uruguay... Mai bine nu... Mă întind un pic în pat... Cât e ceasul?... Aproape 20:30... Nu vreau să mă ia somnul de la ora asta...
Aşa că am să încerc să îmi relaxez şi mintea, nu doar trupul şi iau în mână prima carte la care am ajuns întinzându-mă alene din pat spre raftul micii mele biblioteci...

Ca să vezi... Octavian Paler, Polemici Cordiale...

Mă gândesc dacă să o deschid sau nu... În alte circumstanţe ar fi fost OK, dar la oboseala acumulată şi moleşeala care m-a cuprins... Mi-e lene să mă întind după alta... Cum presimt că am să cad rapid "la datorie" o deschid "la întâmplare" şi mă cufund în lectură...

“Doamnelor și domnilor,
Mi-am propus să vă vorbesc astăzi despre păcat ca formă de libertate și vă rog să nu vă grăbiți să vă arătați indignați. Vă avertizez că nu mă las intimidat ușor. Și chiar dacă nu vă place, voi continua să spun tot ce am de spus. Așa că nu vă mai foiți pe scaune în zadar. Mai bine ciuliți urechile să nu pierdeți nici un cuvânt. S-ar putea să nu vă spun doar prostii.
Oricum, aveți o șansă rară. Ați auzit atâtea baliverne pe tema asta încât vă puteți socoti norocoși că ascultați, în sfârșit, un om sincer. Sinceritatea, doamnelor și domnilor, este azi o calitate și mai rară decât caracterul. Eu mi-o permit pentru că sunt un original, dar câți sunt ca mine ? Așa că bucurați-vă de această baie de sinceritate și scutiți-mă, vă rog, de priviri scandalizate [...] Din moment ce ați venit aici înseamnă că ați vrut să mă ascultați. Și dacă ați presupus că la mijloc e o glumă, ei bine, nu sunt eu vinovat că v-ați obișnuit să vi se spună una și să credeți alta. [...]
Există inși care fug de dragoste ca de o durere de dinți. Îi privește. Eu nu le semăn și vă sfătuiesc și pe dumneavoastră să le întoarceți spatele. Sunt ori mincinoși, ori fac asta din alte pricini. Am ascultat în viața mea atâtea prostii solemne încât acum mă mir foarte greu de ceva. Mă mir totuși de cei care își închipuie că fericirea trebuie să fie aseptică. Dacă dragostea e un păcat, eu cred că fără păcat nu există fericire. Și poate chiar ar trebui să lămurim de la început lucrurile. Cei care cred că fericirea e posibilă renunțând cu totul la dragoste și disprețuind-o pot părăsi sala. Ei n-au ce aștepta de la mine. Eu voi încerca să demonstrez tocmai contrariul credinței lor.
…Bun. Așadar, am rămas între noi, cei care n-am pierdut încă orice speranță. E mai bine așa, vă asigur. Cu cei care sunt capabili să trăiască fără dragoste nu se poate găsi un limbaj comun.
Iata de ce, între o morală care recunoaște păcatul de a iubi și alta care-l consideră un stigmat, eu nu ezit să aleg. Cu atât mai mult cu cât am visat totdeauna nu să mă mântui, ci să fiu fericit. Nu credeți că un paradis fără dragoste nu mai e paradis, ci infern?
Înțelepții strâmbă din nas când aud asemenea lucruri. A iubi lumea li se pare prea puțin. A înțelege lumea, iată ce ne trebuie, zic ei. Cine fuge însă de dragoste și de viață, crezând că astfel va avea timp pentru înțelepciune, nu-și dă seama, că, de fapt, renunță tocmai la ceea ce caută. De aceea, eu glorific, doamnelor și domnilor, omul de după păcat. Omul care s-a lepădat de inocența singurătății, care și-a câștigat libertatea de a iubi; care e dezgustat de tot ce murdărește lumea în care trăiește, dar nu renunță la convingerea că singura sa bogăție e păcatul de a iubi ceea ce nu e murdărit și trebuie apărat. Știu astfel că iubirea există, chiar dacă ea e mereu în pericol.
Anumite popoare din antichitate nu socoteau decât zilele fericite. Și se citează cazul unui înțelept care în pragul morții și-a făcut acest epitaf : “Am străbătut cincizeci și șase de ani și am trăit patru”. Eu nu știu ce cifră ar trebui să invoc dar știu destul de bine că n-am trăit cu adevărat decât în zilele în care m-am simțit păcătos. Zilele când m-am simțit inocent le-am uitat. Tot ce mai țin minte sunt păcatele mele.”

Mă bucur totuşi că asta a fost cartea care mi-a picat în mână...
Şi paginile curg în continuare... una după alta...

Cum a trecut timpul... Mi-a sărit şi somnul... Dar mă simt mai bine... Mă simt relaxat, cu adevărat...
Ar fi cazul să mă pregătesc de culcare... Urmează o altă zi "lungă"...
Arunc un ochi la televizor... România-Uruguay 1-1... N-am pierdut nimic... Unde mai pui că văd că ninge la Bucureşti... Iarăşi ninge?!

Bine ai venit... primăvară...!

O noapte binecuvântată să aveţi!...

Al vostru, acelaşi...

Ci de-am fi singuri...

Bună seara, dragii mei.

În acest final de săptămână și de februarie am căutat să mă refugiez într-o lectură mai neobișnuită.
Și mi-au picat în mână scrierile unui mare istoric al poporului român. Și om politic pe deasupra.
Și în mod neașteptat pentru mine și un om de o sensibilitate uluitoare.
Ceea ce urmează mai departe este o poezie scrisă de acest MARE OM...

Ci, de-am fi singuri amândoi
Şi nimeni să ne-asculte,
Uitându-mă în ochii tăi,
Ţi-aş spune aşa de multe...

Ar trece vremea şi n-am ştii

Ce este aia vreme
Şi n-ar fi nimenea din vis
În lume să ne cheme.

Am fi departe tare duşi,

Străini de lumea-ntreagă:
Pe veşnicie ţi-aş fi drag,
Tu veşnic mi-ai fi dragă;

Cu sărutări am şterge-n ochi

A lacrimilor urme,
Şi cine oare s-a-ndura
Al nostru Rai să-l curme?

Ţi-aş spune vorbe dulci încet:

Ca să le-auzi mai bine,
Tot mai aproape ai pleca
Obrazul tău de mine.

Şi-atuncea de ne-om săruta,

A cui să fie vina?
Nici tu, că nu mă auzeai,
Nici eu n-oi fi pricina.

Și ca să nu vă las cu totul în ceață vă spun și cine a scris-o...

NICOLAE IORGA!

Surprinși?
Și eu am fost!
Și nu este unica sa poezie...

Dacă v-am trezit interesul vă las să căutați... și să descoperiți și voi lucruri la care nu vă așteptați.

O seară și o noapte binecuvântată vă doresc.
Al vostru... ca întotdeauna,

Eduard

DOR DE TATĂ...

Acum vreo câteva zile, tot "bengănind" (e vorba lui fiu-meu, explicaţie gen "DEX" nu am găsit, dar se potriveşte pentru ceea ce urmează) pe internet am dat cu ochii peste câteva rânduri care m-au răscolit...
Le aştern în continuare şi vă las pe fiecare dintre voi să le citiţi şi să vedeţi dacă răscolesc în voi aceleaşi sentimente pe care le-au răscolit în mine...
Mie unul... mi-e tare dor de TATA...

DOR DE TATĂ

Când sunt copiii noştri mici
Noi pentru ei suntem TĂTICI.
Ce gingaş e, şi sună bine
TĂTICULE, mi-e dor de tine!

Dar anii trec şi deodată
Nu mai eşti TĂTIC, acum eşti TATĂ.
Dar şi asa tot sună bine
TATĂ..., îmi este dor de tine!

Dar cresc, nu le mai eşti pe plac
Din TATĂ, tu devii BABAC.
Şi vorba sună trist şi gol
BABACULE, ...mai dă-mi un pol!

Dar viaţa e un foc de paie
Şi vrei nu vrei, ajungi TATAIE
Iar vorba ta, în râs e luată
TATAIE,... ia mai las-o baltă...

Şi-n anii care-ţi mai rămân
Te vor numi doar ĂL BĂTRÂN
Şi vorba lor te năuceşte
BĂTRÂNE,... ce-ţi mai trebuieşte?

Copile, tu să ai ştiinţă
Am fost un tată cu credinţă.
Şi din puţin, de-a fost să fie
Eu am răbdat, şi ţi-am dat ţie.

Dar fă-mi, te rog, o bucurie
La cimitir, de vii la mine
Să-mi zici ca în copilărie
TĂTICULE, mi-e dor de tine!

Vis...

se făcea că cerul mă privea mirat spre apus, îngălbenit ca o frunză toamna...

şi pe gene, luna îmi cădea domol, cu raze portocalii şi vise târzii din care nu mai vii...

şi se făcea că doi îngeri albi îmi coborau încet pe umărul stâng şi îmi îmbrăţişau tăcuţi fiecare lacrimă, transformând-o în ploi albastre...

din gândul meu cu contur violet, zâmbetul tău îmi părea imperfect şi un pic prea verde...

ochii tăi mă dureau nespus...

se făcea că nu mă mai cunoşteai...

şi inima mi se sfâşiase în mări înroşite, cu valuri imense în care pescăruşii gri îşi pierdeau zborurile, zbierându-şi iubirile neînţelese...

Măruntă ninsoare

Măruntă ninsoare peste sufletul meu...
Magie... Dă Doamne suflare...
A mea eşti pe veci, iar eu sunt al tău....
Doamne... îmi trece prin suflet cărare...

Ce mă duce la tine, oriunde-aş fi...

Lacrimi de dor mă apasă...
Mă pierd în mireasma lunii târzii
Şi-adorm cu capul pe masă...

Măruntă ninsoare peste sufletul meu...

Te simt şoptindu-mi iubire...
Iar fulgi de extaz ce topesc o trăire...

Ne-anunţă că iarna a sosit în neştire...

Când ninge...

Parcă ne-au îngheţat şi cuvintele... nu mai avem ce să ne spunem? sau doar iarna e de vină??
Parcă ne-au îngheţat şi buzele... nu ne mai putem declara iubirea? sau doar răceala dintre noi e de vină?

Parcă ne-au îngheţat şi privirile... nu ne mai putem intersecta? sau doar ceaţa e de vină?

Parcă ne-au îngheţat şi ochii, iar pe gene e brumă... nu mai putem citi unul în privirea altuia? sau doar întunericul e de vină?

Parcă ne-au îngheţat şi atingerile... nu ne mai putem simţi? sau doar amorţeala de e vină?

Parcă ne-au îngheţat şi mâinile... nu ne mai putem încălzi? sau doar frigul e de vină?

Am îngheţat în lipsa ta...

Hibernală...

Bună seara, dragii mei…

E iarnă... şi ce lucru mai bun poți face într-o seară de sfârșit de săptămână (urăsc termenul „week-end” :)) ) de iarnă, decât sa iei în mână o carte bună şi să te scufunzi în lectură...
Şi cum întotdeauna mi-a plăcut poezia, fără să vreau, mâna mi s-a întins către un volum de poezie al unuia din scriitorii pe care îi iubesc de când am desluşit tainele cititului… Către volumul acela de poezie care mi-a încântat adolescenţa şi care m-a determinat să încerc să scriu pentru prima oară…
Poate şi pentru faptul că, ploieştean fiind, bărbat fiind şi născut fiind în zodia Leului, mi-a plăcut întotdeauna să mă mândresc cu toţi cei care îmi defineau locul de baştină…
Şi poate de el m-au apropiat şi originile slave (pentru cei care nu ştiau mama sa a fost rusoaică)… Poate pentru că, în ciuda originii sale, şi el ca şi mine, s-a simţit întotdeauna mai român decât mulţi alţii „cu origini SĂNĂTOASE” şi pur româneşti… fără să vreau să jignesc pe nimeni…
Aveţi „puţintică răbdare”, vorba altui mare scriitor ploieştean, am să vă spun imediat despre cine e vorba…
Tomul la care fac referire se numeşte „O viziune a sentimentelor” şi a fost scris cu câţiva ani înainte ca subsemnatul să vadă lumina zilei… iar „maestrul” care l-a scris se numeşte NICHITA… NICHITA STĂNESCU… Şi nu întâmplător i-am scris numele cu majuscule… şi nu întâmplător l-am numit „maestru”…

Şi cum niciodată nu am citit un volum de poezie „la rând”, am deschis cartea la întâmplare…
Şi ochii mi-au căzut pe … „Cântec fără răspuns”…

„De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăcești ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?

De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiți după îmbrăţişare?

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri fără umbră?

De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?

De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger...”

Şi am realizat dintr-o dată un mare adevăr… Chiar aşa? „De ce te-oi fi iubind, femeie…”?
Dar până să apuc să-mi răspund ochii mi-au căzut câteva pagini mai încolo… pe un poem aflat la finele tomului…

„Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?...”

Şi nu a trebuit să-mi mai răspund… ce aş fi putut să spun mai bine decât aceste cuvinte…
Probabil… de aceea…
Aşa că… dragii mei am început să răsfoiesc cartea la întâmplare şi am continuat să citesc şi să recitesc!
Şi fiindcă NICHITA m-a răscolit şi m-a purtat când sus… când jos… am căutat încă o carte… şi încă una… şi probabil că această seară o voi dedica „maestrului”…

Rupeţi-vă de viaţa monotonă care vă înconjoară zi de zi şi încercaţi şi voi să vă îndreptaţi către lectură… fie ea poezie… proză… sau orice vă inspiră… dedicaţi-vă, cât de des puteţi, cel puţin câteva clipe „maestrului” vostru…

Aş mai sta de vorbă cu voi, dar… trebuie să mă întorc la lectură…

Vă doresc o seară liniştită şi binecuvântată…

Al vostru,
Eduard