Ultima scrisoare...

De ce oare întotdeauna revenim... haotic... la lecturile adolescenței...
Suntem oameni maturi... trecuți printr-o grămadă de "flăcări" ale existenței...
Și totuși...
În seara aceasta am revenit la un volum de poezie... Doar am declarat întotdeauna ca EA... poezia... a fost, este și va rămâne dragostea mea...
Și totuși... de ce ochii mi s-au oprit pe un poem... pe care îl credeam uitat... pierdut...
Vă las să-l lecturați și voi...
Autorul este Mihai Beniuc...
Iar cei ce vor să-l simtă și mai bine... e de ajuns o căutare în internet... și-l veți putea și auzi... în lectura celui care a fost, este și va rămâne... MARELE FLORIAN PITIȘ...

 

Sfârşitul a venit fără de veste.

Eşti fericită? Văd că porţi inel.

Am înţeles. Voi trage dungă peste

Nădejdea inutilă. Fă la fel.

Nici un cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă,

Cunosc însemnătatea ei deplin.

Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă,

Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.

Nu te mai cânt în versuri niciodată,

În drumul tău mai mult nu am să ies,

Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată

Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles.

A fost desigur numai o greşeală,

Putea să fie mult, nimic n-a fost.

În veşnicia mea de plictiseală

Tot nu-mi închipui că puneai un rost.

Şi totuşi, totuşi, câteva atingeri

Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli.

Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,

Lumină-n seara mea de îndoieli.

Când degete de Midas am pus magic

Pe fragedă fiinţa ta de lut,

Suna în mine murmurul pelagic

Al sfintelor creaţii de-nceput.

Vedeam cum peste vremuri se înalţă

Statuia ta de aur greu, masiv,

Cum serioase veacuri se descalţă

Şi-ngenuncheate rânduri submisiv

La soclul tău dumnezeisc aşteaptă

Să le întinzi un zâmbet liniştit

Spre sărutare adorata dreaptă,

‘Nainte de-a se şterge-n infinit.

O, de-am fi stat alături doar o oră,

Ai fi rămas în auriul vis

Ca o eternă, roză auroră

De nenţeles, de nedescris.

Ireversibil s-a-ncheiat povestea

Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti

Din întâmplare rândurile-acestea

În care-aş vrea să fii ce nu mai eşti.

N-am să strivesc eu visul sub picioare,

N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.

Aş fi putut să spun: „Eşti ca oricare...”

Dar nu vreau în noroaie să mă bag.

De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,

Tu vei rămâne nufărul de nea

Ce-l oglindeşte beat de pofte tăul,

Ce-l ţine candid amintirea mea.

Vei fi acolo veşnic ne-ntinată,

Te voi iubi mereu fără cuvânt,

Şi lumea n-o să ştie niciodată

De ce nu pot mai mult femei să cânt.

Acolo, sub lumină de mister,

Scăldată-n apa visurilor lină,

Vei sta iubită ca-ntr-un colţ de cer

O stea de seară blânda şi senină.

Şi când viaţa va fi rea cu tine,

Când au sa te împroaşte cu noroi,

Tu fugi în lumea visului la mine,

Vom fi atuncea singuri amândoi.

Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,

Cu versuri nemaiscrise te mângâi.

În dulcea lor cadenţă legănată,

Te vei simţi ca-n visul tău dintai.

Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)

Să plec de-aicea de la voi curând,

Când glasul tău vreodat-o să mă cheme,

Voi reveni la tine din mormânt.

Şi dac-ar fi să nu se poată trece

Pe veci pecetluitele hotare

M-aş zbate-ngrozitor în ţărna rece,

Plângând în noaptea mare, tot mai mare.

PS. Pentru cei care credeau că am murit... îmi pare rău că îi dezamăgesc... dar sunt tot VIU!....
Pentru cei care mi-au simțit lipsa... sau mi-au dus dorul... Poate cândva vă voi explica de ce am absentat atât de mult... N-am încetat să scriu... Am încetat să public...
Și tot acestora din urmă... O noapte binecuvântată le doresc....

Scrisoare de bun rămas...

Dacă pentru o clipă Dumnezeu ar uita că sunt o marionetă din cârpă şi mi-ar dărui o bucățică de viață, probabil că n-aş spune tot ceea ce gândesc, însa în mod categoric aş gândi tot ceea ce zic.

Aş da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valorează, ci pentru ceea ce semnifică.

Aş dormi mai puțin, dar aş visa mai mult, înțelegând că pentru fiecare minut în care închidem ochii, pierdem șaizeci de secunde de lumina.

Aş merge când ceilalţi se opresc, m-aș trezi când ceilalți dorm.

Aş asculta când ceilalți vorbesc şi cât m-aș bucura de o înghețata cu ciocolată! Dacă Dumnezeu mi-ar face cadou o bucățică de viață, m-aş îmbrăca foarte modest, m-aş întinde la soare, lăsând la vederea tuturor nu numai corpul, ci şi sufletul meu. Doamne Dumnezeul meu dacă aş avea inimă, aş grava ura mea peste gheaţă şi aş aştepta până soarele răsare. Aş picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, şi un cântec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-aş oferi-o lunii.

Aş uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simți durerea spinilor şi sărutul încarnat al petalelor...Dumnezeul meu, dacă aş avea o bucățică de viaţă... N-aş lăsa să treacă nici o zi fără să le spun oamenilor pe care îi iubesc, că îi iubesc.

Aş convinge pe fiecare femeie sau bărbat spunându-le că sunt favoriții mei şi aş trăi îndrăgostit de dragoste.

Oamenilor le-aş demonstra cât se înșeală crezând ca nu se mai îndrăgostesc când îmbătrânesc, neștiind că îmbătrânesc când nu se mai îndrăgostesc! Unui copil i-aş da aripi, dar l-aş lăsa să învețe să zboare singur. Pe bătrâni i-aş învăța că moartea nu vine cu bătrâneţea, ci cu uitarea. Atâtea lucruri am învățat de la voi, oamenii...

Am învățat că toată lumea vrea să trăiască pe vârful muntelui, însă fără să bage de seamă că adevărata fericire rezidă în felul de a-l escalada.

Am învățat că atunci când un nou născut strânge cu pumnul lui micuț, pentru prima oară, degetul părintelui, l-a acaparat pentru întotdeauna.

Am învățat că un om are dreptul să se uite în jos la altul, doar atunci când ar trebui să-l ajute să se ridice. Sunt atâtea lucruri pe care am putut să le învăț de la voi, dar nu cred că mi-ar servi, deoarece atunci când o sa fiu băgat în interiorul acelei cutii, înseamnă că în mod nefericit mor. Spune întotdeauna ce simți şi fă ceea ce gândești.

Dacă aş şti că asta ar fi ultima oară când te voi vedea dormind, te-aş îmbrăţişa foarte strâns şi l-aş ruga pe Dumnezeu să fiu păzitorul sufletului tău.

Dacă aş ști că asta ar fi ultima oară când te voi vedea ieșind pe ușă, ţi-aş da o îmbrățișare, un sărut şi te-aş chema înapoi să-ţi dau mai multe.

Dacă aş ști că asta ar fi ultima oară când voi auzi vocea ta, aş înregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data şi încă o dată până la infinit.

Dacă aş ști că acestea ar fi ultimele minute în care te-aş vedea, aş spune "te iubesc" şi nu mi-aş asuma, în mod prostesc, gândul că deja știi. Întotdeauna există ziua de mâine şi viaţa ne dă de fiecare dată altă oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar dacă cumva greșesc şi ziua de azi este tot ce ne rămâne, mi-ar face plăcere sa-ţi spun cât te iubesc, că niciodată nu te voi uita. Ziua de mâine nu-i este asigurată nimănui, tânăr sau bătrân.

Azi poate să fie ultima zi când îi vezi pe cei pe care-i iubești.

De aceea, nu mai aştepta, fă-o azi, întrucât dacă ziua de mâine nu va ajunge niciodată , în mod sigur vei regreta ziua când nu ţi-ai făcut timp pentru un surâs, o îmbrățișare, un sărut şi că ai fost prea ocupat ca să le conferi o ultimă dorință.

Să-i menții pe cei pe care-i iubești aproape de tine, spune-le la ureche cât de multă nevoie ai de ei, iubește-i şi tratează-i bine, ia-ţi timp să le spui "îmi pare rău" şi "iartă-mă", "te rog" şi toate cuvintele de dragoste pe care le știi. Nimeni nu-şi va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete.

Cere-i Domnului tăria şi înțelepciunea pentru a le exprima.

Demonstrează-le prietenilor tăi cât de importanți sunt pentru tine.

 

Gabriel Garcia Marquez

Despre singurătate... şi iubire...

Fără singurătate, Iubirea nu va rămâne mult timp alături de tine…

Pentru că Iubirea are nevoie, de asemenea, de odihnă, astfel încât să poată călători spre cer şi să se manifeste în alte moduri…

Fără singurătate, nici o plantă sau animal nu supravieţuieşte, nici un teren nu este productiv pentru o perioadă lungă de timp, nici un copil nu poate învăţa despre viaţă, nici un artist nu reuşeşte să creeze, nici un lucru nu poate să crească şi să se transforme…

Singurătatea nu reprezintă absenţa Iubirii, ci complementul acesteia…

Singurătatea nu reprezintă lipsa companiei, ci momentul în care sufletul nostru are libertatea de a vorbi cu noi şi de a ne ajuta să luăm decizii asupra vieţilor noastre…

De aceea, binecuvântaţi sunt cei care nu se tem de singurătate… Care nu se tem de propria lor companie… care nu sunt disperaţi în a găsi ceva care să-i ţină ocupaţi, să-i distreze sau cu care să se joace…

Pentru că cel care nu este niciodată singur nu va ajunge să se cunoască pe sine însuşi…

Şi cel care nu se cunoaşte pe sine însuşi începe să se teamă de vid…

"La mulţi ani!"... Leonard Cohen...

Inimitabilul Leonard Cohen revine la București, în data de 22 septembrie 2012 pentru a-și promova cel de-al 12-lea album.

Personal, l-am „descoperit” acum 12 ani, într-o perioadă mai „tulbure" a vieții mele... printr-un volum de poezie, o colecție de poezii ale unor autori canadieni... De atunci mi-a pătruns şi mi-a rămas în suflet.

Să fie o coincidenţă acest număr 12?...

Am căutat şi am salvat o întreagă colecţie de melodii ale domniei sale începând de atunci… Şi vă spun că nu sunt puţine…

 

Unele din ele te răscolesc… altele te înfierbântă… altele te aduc cu picioarele pe pământ… Altele... toate cele de mai sus la un loc...

Cum este şi următoarea...

 

Respect profund celui ce mi-a schimbat atunci... modul de a privi viața... Respect profund unui mare poet, scriitor şi cantautor... Respect profund LEONARD COHEN!

Respect profund… şi o urare sinceră de „La mulţi ani!”, întrucât astăzi, 21 septembrie 2012, marele Leonard Cohen împlineşte vârsta de 78 de ani.

Şi închei lăsându-vă să ascultaţi unul dintre cele mai frumoase poeme de dragoste scrise vreodată...

Bărbaţi! Dedicaţi-l femeii dragi vouă... (Sic! Că eu am făcut-o deja!...De ceva timp...:)) )

 

 

 

O noapte binecuvântată... sau ce a mai rămas din ea...

 

Al vostru, cu respect,

Eduard

 

PS. Şi în mod sigur voi fi la concert pe 22 septembrie!

Reacţie...

Aseară târziu... am avut un „mic şoc”… din punct de vedere emoţional…

Nu vă speriaţi (sau bucuraţi – depinde…:) ) că, de data asta, e de bine…

Şocul a constat în faptul că am constatat că un tânăr îmi citeşte blog-ul… Şi chiar dacă mi-a mărturisit că uneori ce scriu acolo e greu de înţeles şi digerat pentru cineva de vârsta lui… îl citeşte constant de ceva timp… În tăcere… şi fără să reacţioneze în vreun fel…

Esenţa este însă că în urma postării mele de azi noapte... (http://eduardtv.blogspot.ro/2012/09/nu-avem-nevoie-de-confirmari.html) a fost prima oară când a dat „like”…

A înţeles ce am vrut să spun… şi mai presus de asta… mi-a dat dreptate…

Asta m-a pus un pic pe gânduri… Mesajul meu era al unei persoane care este la „maturitate” fizică şi emoţională… iar „target”-ul  cititorilor îl reprezenta acelaşi eşantion „de nişă”…

Dacă un tânăr… de vârsta lui… înţelege mesajul ce răzbate din acea postare… Atunci oare noi, cei „maturi” de ce nu îl înţelegem?...

Ce pot să mai spun decât că mă bucur… că el îl citeşte… şi că are ecou şi printre cei mai tineri…

Şi că sunt mândru de modul în care mi-am crescut şi educat copiii…

Pentru că tânărul despre care vorbesc este fiul meu cel mare…

Şi mă bucur că le-am insuflat dragostea faţă de viaţă şi faţă de oameni…

Şi că au încredere în ei şi în ceea ce pot face… fără să aibă nevoie de „confirmări”…

Îţi mulţumesc fiul meu… din suflet…

Cu dragoste,

Tata

PS. Luaţi exemplu...
Celor ce aveţi copii... bucuraţi-vă de ei... şi învăţaţi-i ce înseamnă viaţa... Iubiţi-i... şi fiţi-le alături mereu...
Învăţaţi-i să-şi asculte... inima...
Cei ce nu aveţi... şi vi-i doriţi... să aveţi parte de această binecuvântare... căci asta reprezintă copiii pentru noi...

O seară plină de iubire vă doresc.
Al vostru,
Eduard

Nu avem nevoie de "confirmări"...

Astă seară am citit ceva interesant…

„Vrem confirmări, tot timpul. Nu ne încredem în instincte şi simțuri.

Vrem semne din cer, dovezi de la străini, răspunsuri din manuale şi asigurări de oriunde.

Nimic pe lumea asta nu este întâmplător.

Chiar şi cele mai încurcate lucruri se rearanjează într-o singură clipă, cu un singur cuvânt sau cu o singură privire.

Nu știu dacă avem un destin anume, o iubire anume, un suflet anume ce trebuie întâlnit.

Trebuie să ne ascultăm inima...pentru că ea ne alege destinul.”

Nu pot decât să fiu de acord cu cele de mai sus…

Dar… (pentru că există un „dar…”)

Dacă „Trebuie să ne ascultăm inima” e o concluzie... naturală şi firească... ce vă reţine să vă ascultați inima? Să fie oare de vină frica? Vă temeți să nu suferiți, să nu fiți răniți?... Înseamnă că vă temeți şi de... fericire!...

Pentru că destinul nostru le include pe toate acestea… şi suferinţa… şi fericirea… care uneori ni se dau în proporţii inegale… frustrant de inegale…

Dar ce ne împiedică să le compensăm?... Pentru că în viaţa oricăruia dintre noi funcţionează o „lege a compensaţiei” universală… Ni se dă… dar ni se şi cere (ca să nu zic că ni se ia)…

Şi este o lege care funcţionează fără să o putem modifica sau abroga… Fără să putem spune… nu am habar de ea aşa că mie nu mi se aplică…

Aşa că… lăsaţi-vă inima să decidă… şi nu raţiunea… indiferent dacă vă va aduce fericire sau suferinţă… Ea va ştii întotdeauna ce e mai bine pentru voi…

Încredeţi-vă în simţuri şi nu mai căutaţi „confirmări”… Acestea vor veni la momentul lor… sau niciodată…

Vă face să vă simţiţi mai bine având o confirmare?... E pentru voi sau pentru ceilalţi…? E pentru a demonstra ceva?

Nu trebuie să demonstraţi nimic în viaţă… decât vouă înşivă…

Şi anume că sunteţi ceea ce sunteţi… şi pentru asta trebuie să faceţi ceea ce faceţi din suflet… din inimă… şi mai presus de toate să vă iubiţi pe voi înşivă înainte de a cere celorlalţi să o facă… să aveţi încredere în voi înainte de a cere altora să vă acorde încrederea…

Să acceptaţi că există posibilitatea şi probabilitatea ca ceilalţi să nu vă răspundă niciodată, nici în ceea ce priveşte încrederea, nici în ceea ce priveşte iubirea…

Continuaţi! Nu vă daţi bătuţi! Şi veţi vedea că sufletele voastre vor fi liniştite şi împăcate…

Eu asta fac… Şi chiar dacă nu îmi iese întotdeauna… perseverez…

O noapte liniştită şi plină de iubire vă doresc…

Al vostru,

Eduard

Singur... în noapte...

M-am trezit astă seară mergând singur pe stradă şi mi-am dat seama că am învăţat să fiu singur. Viaţa m-a forţat... Am învăţat să las totul în urmă şi să merg mai departe… singur. Să nu cer nimic nimănui, să nu mai cred nimic şi în nimeni, să mă bazez numai pe mine…

Mergând singur am realizat cât de multe m-a învăţat viaţa asta…

Mergând singur pe drum, în noapte, am acceptat tot… până şi ceea ce nu gândisem că voi avea vreodată…

Am văzut în această viaţă lucruri pe care voi… ceilalţi oameni… nici nu le veţi putea crede şi nici nu veţi putea vedea niciodată…

Lumini pe cer… la marginea constelaţiei Orion… Stelele ce străbat cerul… fără ca ochiul vostru să le perceapă… Brăzdând întunericul ce se ridică din sufletele voastre…

Toate aceste momente se vor pierde… cu timpul… ca lacrimile în ploaie….

A sosit vremea…

E timpul să murim… puţin câte puţin…

Cred că e o adevărată experienţă să trăieşti cu frica… de dragoste… de fericire…

Asta înseamnă să fii sclav…

Eu n-am să cunosc niciodată acest sentiment…

Eu nu voi fii niciodată decât sclavul propriilor mele trăiri şi simţiri…
Pentru că niciodată nu mi-a fost frică de dragoste sau de fericire… deşi suferinţa a fost enormă…

Astă seară mi-am dat seama (oare pentru a câta oară?) că eu TRĂIESC cu adevărat…

Păcat că mulţi dintre voi nu trăiesc…

Dar cine sunt eu să spun cine trăieşte şi cine nu?…

Eu am să îmi continui mersul în noapte…

Sub lumina stelelor… fără frică de viaţă… de durere… de suferinţă… de dragoste… de fericire…

Mâine o să răsară soarele… pentru mine va face asta… pentru că sufletul meu e în lumină şi îl aşteaptă...

 

E treaba voastră dacă alegeţi să rămâneţi în întuneric... singuri... în noapte...

Il faut savoir...

Il faut savoir encore sourire

Quand le meilleur s'est retiré
Et qu'il ne reste que le pire
Dans une vie bête à pleurer

Il faut savoir, coûte que coûte

Garder toute sa dignité
Et malgré ce qu'il nous en coûte
S'en aller sans se retourner

Face au destin qui nous désarme

Et devant le bonheur perdu
Il faut savoir cacher ses larmes
Mais moi, mon cœur, je n'ai pas su

Il faut savoir quitter la table

Lorsque l'amour est desservi
Sans s'accrocher l'air pitoyable
Mais partir sans faire de bruit

Il faut savoir cacher sa peine

Sous le masque de tous les jours
Et retenir les cris de haine
Qui sont les derniers mots d'amour

Il faut savoir rester de glace

Et taire un cœur qui meurt déjà
Il faut savoir garder la face
Mais moi, mon cœur, je t'aime trop

Mais moi, je ne peux pas

Il faut savoir mais moi
Je ne sais pas...

Pricina...

Mie mi s-a omorât timpul,

Onorată instanță.

Când mă întorceam eu voluntar

Din război,

Am băgat de seama

Că timpului meu îi fuseseră amputate

Inima, gura şi fruntea.

Dar nici așa nu mi l-au lăsat în pace,

L-au pus să facă zile-chin, zile-lacrimi, zile-mașină, zile-bou

O mulțime de lucruri

Care nu-l interesau.

Apoi au început să experimenteze pe el

Fel de fel de otrăvuri -

Tristețe, necazuri -

Parcă așa le zicea.

Lovitura de graţie i-a fost dată în cap

Cu o bucată de destin

De esență tare.

Iertați-mi expresia,

Dar asta n-a fost viață!

De atunci, iată, am pierdut şi jumătate din moarte

Așteptându-mi rândul la coadă,

Ca să v-aduc la cunoștință pricina mea,

Aici,

La judecata de apoi.

Marin Sorescu

Așteptând să fiarbă fasolea...

Nu ştiu de ce, dar în seara asta mi-am adus aminte de studenţie...

Poate pentru că fiul meu cel mare mi-a zis în seara asta: "Tată în 2 săptămâni plec la facultate!"...

Cum au trecut anii...

Şi răscolind, împreună cu el, "cutia cu amintiri", adică toate fotografiile şi notiţele, hârtiuţele, etc. din facultate... am dat peste un lucru fenomenal...

Primul meu "to do" în echipa de teatru şi poezie a facultăţii...

Era o poezie a marelui Marin Sorescu... Poate unora nu vă place... Mie mi-a plăcut întotdeauna... şi ştiţi de ce? Pentru că în acea perioadă a anilor 1987-1989 ne inspira pe noi, tinerii de atunci...

Poezia pe care am recitat-o la FACS (pentru cei mai tineri este vorba despre Festivalul Artei şi Creaţiei Studenţeşti) în anul 1988 se numea "Aşteptând să fiarbă fasolea"...

Am obţinut o "umilă menţiune" la faza naţională, în faţa unui juriu din care făcea parte atunci şi marea noastră actriţă Olga Tudorache... căreia am reuşit să-i "smulg" un zâmbet... spre final...

Vă las să citiţi poezia ce am recitat-o în acea după amiază de mai 1988...

 

Așteptând să fiarbă fasolea,

Citesc in tihnă ziarul.

Dacă e adevărat ca gătitul

Lungește viața,

Voi avea ocazia sa citesc

Multe, multe ziare.

(Dacă nu, nu.)

Sunt lucruri care se repetă,

Multe știri discutabile

(Pagina cu morți e, oricum, sigură.)

Fasolea a dat de mult in undă,

Ba chiar fierbe-n clocot -

Printre multele probleme care frământă omenirea, -

Situația din orientul mijlociu,

Escaladarea diferitelor curse, -

Contemplu boabele circulând in sus ţi-n jos

În oală, într-un dans aburit,

Ca peștișorii dintr-un acvariu,

Purtați de curenții interni.

Peste câteva minute trebuie sa arunc ceapa,

Roșiile așteaptă curăţate

- Cartofii susțin unii trebuie mâncați cu coaja, -

Pătrunjelul o să sosească dintr-o clipă în alta

De data asta trebuie sa pun totuși morcovii

Întregi, cum fac nemții -

Accepți, În toropeala activă a bucătăriei

Diversiunea lumii -

Înțelegi limpede

Antagonismele,

Greu de ținut în frâu,

Forțele binelui nu se poate să nu învingă,

Pană la urmă ...

Focul, ori trebuie potolit, ori

Întețit - căci un miros plăcut

Te avertizează că trebuie făcut ceva.

Dai flacăra mai mare,

Pui cei trei morcovi,

Arunci ceapa şi roșiile ...

Ajuns la ultima pagină,

Pot să-l iau de la început,

E liniște şi atât de bine!

Apa trebuia schimbată de mult,

Dar acum, ce mai!

Chiar problemele vechi iți apar intr-o lumină nouă ...

Bucătăria, într-adevăr, te apropie de un ritm

Al esențelor, spălatul legumelor,

Al farfuriilor, continua schimbare de gânduri,

Jocul robinetelor - apa caldă, apa rece -

Netezesc şi calmează nervii.

De-aia Chinezii au o inepuizabilă listă

De centenari ...

Nu mai vorbesc de italieni ... Ba până şi la noi,

Cei care-au fost bucătari în armată

Şi-au făcut stagiul militar la popotă

Ori chiar la cazanul comun - sunt longevivi,

Cum e cazul cu unul de pe strada mea,

Care "am călcat pe 96 la 3 aprilie"

Şi de vreo trei ani au început să-mi crească dinții,

Din nou, dantura i s-a refăcut în întregime!

Prietenului meu Nae Diaconu o fierbere

Îi ia doua kile de vin

Şi dacă e fasolea mai veche

Şi câteva ciocănele de țuică.

Pozele sunt cam șterse,

Litera uneori prea mică.

E uimitor că mexicanii pot să trăiască așa

Într-o criză care se adâncește mereu!

Să deschid cuptorul,

Să văd dacă nu s-a ars plăcinta?

Dacă treci de 75, ai șansa unui nou ritm vital,

Pe la 80 nici nu mai poți să plângi,

Te împaci cu coșmarul, așa cum a fost clădit

- Cum, necum - Dumnezeu, ne Dumnezeu.

Şi devii foarte preocupat de ce scrie în ziare.

Sesizezi, după un lung antrenament,

Toate nuanțele.

Ce-ar fi sa mai pun o ceapă?

E o mână de vitamine!

(Mai bine două fire verzi)

Luându-te cu arta gătitului

- Acum înțelegi şi secretul lui Kant,

Care îşi era sieși bucătar -,

Te pui la adăpost - da, c-o simpla foaie de ceapă

De furtunile magnetice din soare,

Care s-au întețit în ultimele decenii,

Într-un mod ce-ar putea să pericliteze terra,

Cu toate cuceririle științei.

Vreo două trei articole le lași pentru

După masă.

A scârțâit ușa,

Tocmai închideam ziarul.

Vine nevastă-mea de la piață.

- Ce e cu flacăra asta atât de mare,

Așa se fierbe fasolea?

Nu vezi c-ai afumat-o?

Lasă-mă pe mine,

Du-te şi scrie!

 

Şi am urmat de atunci îndemnul:"Du-te şi scrie!"... apoi au urmat mari perioade de pauză...

Dar asta fac, din nou, acum...

 

O noapte liniştită vă doresc.

Şi aveţi grijă să nu "afumaţi fasolea"...:)

 

Al vostru,

Eduard