Singur... în noapte...

M-am trezit astă seară mergând singur pe stradă şi mi-am dat seama că am învăţat să fiu singur. Viaţa m-a forţat... Am învăţat să las totul în urmă şi să merg mai departe… singur. Să nu cer nimic nimănui, să nu mai cred nimic şi în nimeni, să mă bazez numai pe mine…

Mergând singur am realizat cât de multe m-a învăţat viaţa asta…

Mergând singur pe drum, în noapte, am acceptat tot… până şi ceea ce nu gândisem că voi avea vreodată…

Am văzut în această viaţă lucruri pe care voi… ceilalţi oameni… nici nu le veţi putea crede şi nici nu veţi putea vedea niciodată…

Lumini pe cer… la marginea constelaţiei Orion… Stelele ce străbat cerul… fără ca ochiul vostru să le perceapă… Brăzdând întunericul ce se ridică din sufletele voastre…

Toate aceste momente se vor pierde… cu timpul… ca lacrimile în ploaie….

A sosit vremea…

E timpul să murim… puţin câte puţin…

Cred că e o adevărată experienţă să trăieşti cu frica… de dragoste… de fericire…

Asta înseamnă să fii sclav…

Eu n-am să cunosc niciodată acest sentiment…

Eu nu voi fii niciodată decât sclavul propriilor mele trăiri şi simţiri…
Pentru că niciodată nu mi-a fost frică de dragoste sau de fericire… deşi suferinţa a fost enormă…

Astă seară mi-am dat seama (oare pentru a câta oară?) că eu TRĂIESC cu adevărat…

Păcat că mulţi dintre voi nu trăiesc…

Dar cine sunt eu să spun cine trăieşte şi cine nu?…

Eu am să îmi continui mersul în noapte…

Sub lumina stelelor… fără frică de viaţă… de durere… de suferinţă… de dragoste… de fericire…

Mâine o să răsară soarele… pentru mine va face asta… pentru că sufletul meu e în lumină şi îl aşteaptă...

 

E treaba voastră dacă alegeţi să rămâneţi în întuneric... singuri... în noapte...