Scheletul din dulap...

În ultimele zile am avut, datorită insomniilor mele cauzate de luna plină, multe (poate prea multe) momente de reflecţie... Şi cum astfel de momente ne aduc, de la o anumită vârstă (biologică...:))), o anume melancolie specifică... şi o anumită necesitate de a face ordine, mi-am analizat "Dulapul personal"... adică, pe înţelesul tuturor, locul acela interior în care se regăsesc toate lucrurile, evenimentele, oamenii, amintirile... Şi cum orice analiză trebuie să producă anumite concluzii... Aşa a luat naştere ceea ce urmează să citiţi...

"Avem cu toții câte un schelet mai mare sau mai mic ascuns în dulapul personal: o decizie care ne-a dat târcoale si pe care am "rezolvat-o" ignorând-o, un gând, o vorbă, un gest sau o intenție pe care nu ne face plăcere să le privim în ochi, o poveste cu "ce-ar fi fost dacă?" sau câte şi mai câte.

Şi totuși, trebuie să vină ziua când scoatem scheletul la lumină. Experiența îmi spune că, dacă nu facem asta, el ne va bântui. Mai mult, ne putem trezi cu dulapul ticsit de schelete – caz în care, fie ferecăm dulapul definitiv (şi, odată cu el, o parte din noi înşine), fie riscăm să ne trezim cu o grămadă de schelete mai mari sau mai mici căzându-ne buluc în cap.

Nu merge nici să încercăm să mutăm scheletul în dulapul altcuiva sau în dulapul generic al sorţii: dacă el este la noi, înseamnă că am făcut noi înșine ceva pentru a-l plasa acolo. Uneori suntem “ajutați” în acest demers, desigur. Însă nimeni nu ne poate “ajuta” împotriva voinței noastre! Am ascultat un sfat sau o părere? Înseamnă că am avut încredere în cel/cea care ne-a sfătuit. Persoana respectivă a greșit? Poate. Dar să nu uităm că dacă avem încredere sau ținem la cineva, asta înseamnă să ne asumăm că o facem pentru tot ceea este omul acela – cu bune, cu rele, cu temeri, cu decizii/sfaturi potrivite sau mai puțin potrivite. La fel, şi pe noi înșine trebuie să ne acceptăm senin chiar dacă uneori am putea fi mai buni, mai drepți, mai inteligenți sau mai puțin temători.

Câtă vreme stă ascuns, scheletul pare mare şi amenințător. Este foarte posibil şi probabil ca, dacă decidem să ieșim la plimbare cu el de braț, în lumină şi în văzul tuturor, să devină brusc mic şi nesemnificativ. La fel cum noaptea înnegrește pisicile, dulapul pare sa aibă un efect de "lupă" asupra scheletelor.

Aparent contrazic astfel o vorbă care spune că nu-i sănătos să dezgropi morții. Păstrând stilul metaforic, aş face următoarea precizare: atâta vreme cât stă în dulap, scheletul nu este îngropat, ci ascuns. Aşa că este bine să-l scoatem de-acolo şi să-l îngropam de-adevăratelea. Da, abia atunci este bine să uităm de el.

În concluzie, faceți un exercițiu simplu şi puneți în cuvinte povestea unui regret, a unui eşec, a unei greşeli sau a unei întâmplări dureroase din viaţa voastră despre care nu vă face plăcere să vă amintiți şi la care ați refuzat să vă gândiți. Nu este nevoie s-o strigați în gura mare: este suficientă o foaie de hârtie sau urechea unui prieten bun.

Faceți-o cu sinceritate, fără a găsi sau căuta nici scuze şi nici vinovați. Povestea simplă, atât. Apoi îngropați povestea şi porniți mai departe. Semnul reușitei este o ușurare care nu are cum să vă scape neobservată!

Este posibil să nu iasă perfect din prima încercare – dar cu timpul învățăm."

 

Oare aţi înţeles ce am vrut să spun?... Scăpaţi de toate scheletele din "dulapurile" voastre... Îngropaţi-le! O dată pentru totdeauna!... Şi continuaţi-vă drumul... Altfel nu veţi putea să vedeţi ce frumoasă e viaţa şi nu veţi putea iubi cu adevărat... Sau, şi mai rău, nu veţi putea să acceptaţi dragostea pe care aţi întâlnit-o şi vi se oferă necondiţionat...

 

Vă doresc o seară binecuvântată şi... faceţi "curat în dulap" cât mai repede....

 

Al vostru,

Eduard