De ce?

De ce te ascunzi între ramuri de vise?
De ce nu îndrăzneşti să apari?
Te temi că am să te ascund în suflet?
Ştiu că odată şi odată tot vei veni.
Eu te voi aştepta.
Şi n-am să te reţin mult.
Nu mai mult decât până când îţi voi fi intrat în sânge ca o otravă,
Lumina ochilor tăi va fi prizoniera cerului din ochii mei,
Iar braţele şi buzele mele vor fi lăsat pecetea de neşters pe pielea ta.
Doar până atunci.
Apoi vei fi liberă să pleci.
Să pleci şi gândul să-ţi ardă pătruns de gândul meu.
Să fugi şi nopţile să-ţi fie tulburate de ritmul pulsului meu.
Să alergi şi răceala mâinii mele să te îngheţe în nopţile de vară.
Atunci am să ştiu şi am să vin.
Ai să te ascunzi în pământ, dar
Am să aplec urechea în lutul tânăr şi-am să-ţi simt bătaia inimii.
Ai să te ascunzi în mare, dar
Răsuflarea ta mă va chema ca un cântec de sirenă.
Ai să te ascunzi printre nori, dar
Ochii tăi vor luci ca două lacuri adânci de munte.
Şi tot te voi găsi.
Învinsă, va trebui să te predai.
Şi-ţi vei duce chinul mai departe.
Te va durea când voi închide ochii,
Căci nu-mi vei mai soarbe otrava privirii.
Vei suferi când mâinile mele îţi vor mângâia părul,
Căci nu le vei mai simţi, reci, pe obraji.
Vei plânge când gura mea îţi va şopti frânturi de rugăciune în ureche,
Căci nu-i vei mai simţi fructul sărutului.
Şi aşa va fi până la sfârşit.
Te vei mistui de mine, clipă de clipă.
Vei arde până la capăt, încet şi mocnit.
Ţi se va spulbera cenuşa în privirea mea.
Dar zâmbetul meu va fi acolo.
Va fi acolo mereu...
Până la sfârşit.