Final de poveste... înainte de poveste...

Acum ceva vreme vroiam să vă spun o poveste... pentru oameni mari... Vorbeam la acea vreme de un Făt Frumos cel "apropape septuagenar", depre Ileana Cosânzeana care "habar nu are pe ce lume trăieşte şi ce vrea de la viaţă", despre Zmeul care a fost "înălţat şi coborât pâna i s-a urât", despre alţi regi şi împăraţi, despre zmeii cei mici şi hăituiţi, despre fel de fel de alte feţe boiereşti şi mai puţin boiereşti, despre multe alte lucruri de acest gen...

Povestea este... ascunsă incă ochilor voştri... dar ea există...

Nu ştiu dacă e un lucru bun sau rău... dar de la acel moment în firul epic a intervenit Albă ca Zăpada... aşa cum o cunoaşteţi cu toţi... cu suflet bun... şi încercând să mă convingă că acea poveste este, ca orice poveste, de domeniul lui "A fost odata"...
Şi ştiţi care e partea frumoasă... Are dreptate... Aşa că am să-l las pe Făt Frumos cu Ileana Cosânzeana, iar eu am să o iau pe Albă ca Zăpada de mână şi o să ne pierdem în pădure... Iar ca Zmeu ce sunt îmi iau şi zmeii cei mici cu mine...

La bună auzire...

Cu drag,
Al vostru,
Eduard

Cuvânt înainte de... Poveste...

Pentru că în ultima vreme multă lume s-a declarat "încântată pozitiv" dar şi "încântată negativ" de scrierile mele, în seara aceasta am luat o mică decizie...
Voi scrie un basm... dar, din nefericire pentru copii (oricum li s-a interzis accesul la mine pe blog :) ), va fi unul pentru adulţi, nu unul pentru copii...
 

Vă voi povesti despre Făt Frumos cel "apropape septuagenar", depre Ileana Cosânzeana care "habar nu are pe ce lume trăieşte şi ce vrea de la viaţă", despre Zmeul care a fost "înălţat şi coborât pâna i s-a urât", despre alţi regi şi împăraţi, despre zmeii cei mici şi hăituiţi, despre fel de fel de alte feţe boiereşti şi mai puţin boiereşti, despre "justiţia" pe care o împart după bunul lor plac sau interes... precum şi despre o grămadă de alte personaje "de poveste"... şi instituţii fantastice de acelaşi gen...
 

Basmul este la stadiu de concept... Firul narativ există... şi se desfăşoară încă... e un fel de "Poveste fără sfârşit"...

Trebuie doar să încep să aştern evenimentele... începând de la "A fost o dată ca niciodată"... sau mai bine încep cu " A fost o dată ca de fiecare dată"?...

Mă mai gândesc...

 

Până una alta... fiţi pe fază...

 

Şi, să nu uit... Am mai avut surpriza ca ceea ce scriu aici să fie asemuit, uneori chiar identificat cu persoane şi fapte reale ale vremurilor noastre...

Totul este pură fantezie... Aşa că...

 

Celor care se întreabă dacă scriu despre ei... Nu o mai faceţi! Chiar aşa este!... :D

 

Sărbătoare

        La acest sfârşit de săptămână, Parohia romano-catolică din Călăraşi a fost în sărbătoare. Sâmbătă 25 mai 2013, credincioşii comunităţii romano-catolice din Călăraşi şi din împrejurimi au celebrat hramul bisericii: „Vizita Sfintei Fecioare Maria la Elisabeta”.

Şi pentru ca bucuria să fie completă, după ce sâmbătă au adus omagiu „Mamei lui Dumnezeu”, în duminica Sfintei Treimi, 26 mai 2013, şapte copii, cinci fete şi doi băieţi, l-au primit pentru prima dată pe Isus în Sfânta Euharistie. Alături le-au fost părinţii, naşii, rudele, prietenii şi întreaga comunitate a credincioşilor. Plini de emoţii şi fericire aceşti copii din comunitatea noastră l-au primit pe Cristos Euharisticul în sufletele lor. După un timp de pregătire spirituală, îndrumaţi cu mult drag de părintele paroh Emil Diac, aceşti copii au încercat pe cât au putut ei de mult să înţeleagă şi să transmită sufletelor lor aceste taine pe care Biserica îi învaţă, să descifreze abecedarul vieţii creştine şi să descopere importanţa participării la sfintele sacramentele, pentru ca în această zi să se poată împărtăşi cu trupul şi sângele Domnului nostru Isus Cristos.

Copiii au sărbătorit apoi acest eveniment luând masa împreună, în casa parohială.

Coincidenţă sau nu, tot în această duminică Papa Francisc, la prima sa vizită pastorală într-o parohie a diecezei de Roma, parohia „Sfinţii Elisabeta şi Zaharia”, unde paroh este un preot român, originar din Dieceza de Iaşi, a celebrat Sfânta Liturghie şi a dat Prima Sfântă Împărtăşanie unui grup de 16 băieţi şi fetiţe, pe care i-a îndemnat cu cuvintele: „Să ne gândim cu toţii la aceasta: Tatăl ne-a dăruit viaţa. Isus ne-a dăruit mântuirea, ne însoţeşte, ne conduce, ne sprijină şi ne învaţă. Iar Duhul Sfânt? Ce ne dăruieşte Duhul Sfânt? Ne iubeşte, ne dăruieşte iubirea. Să ne gândim în acest fel la Dumnezeu şi să-i cerem Maicii Domnului, Mama noastră, care vine mereu degrabă în ajutorul nostru, să ne înveţe să înţelegem bine cum este Dumnezeu: cum este Tatăl, cum este Fiul şi cum este Duhul Sfânt”.

Tot aşa şi noi le dorim copiilor noştri ca acest frumos eveniment să le rămână întipărit în suflet şi să fie începutul unei relaţii frumoase de prietenie cu Isus, iar aceste momente să revigoreze viaţa creştină atât în parohie, cât şi în familiile copiilor.

O noapte binecuvântată vă doresc...

Al vostru "lunatic" blogger,

Eduard

PS. Bucuria a fost cu atât mai mare cu cât unul dintre "îngerii" din poză este băiatul meu...

Dublă sărbătoare la Călăraşi - pe site-ul Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti

Hotărâre...

Azi noapte am hotărât să închid definitiv o altă uşă, pe care o lăsasem întredeschisă, în urma mea. Nu pot să spun de ce…
Nici de ce o lăsasem întredeschisă, nici de ce am hotărât să o închid definitiv…
Este o vorbă, ce circulă în limbajul popular…
„Acolo unde Dumnezeu închide o uşă… întotdeauna deschide o alta… şi dacă nu deschide o uşă… deschide o fereastră”…
Poate asta m-a determinat să închid definitiv un alt capitol al vieţii mele… Şi să las altul să înceapă…

Poate am ajuns la vârsta… şi la concluzia… că în existenţa noastră… a tuturora… există cicluri repetitive…  repetitive, da… dar nu identice…

Toată viaţa mea am fost o persoană credincioasă…

Am considerat… şi consider… că pentru fiecare dintre noi Dumnezeu are o misiune… iar pentru cei care nu cred în Dumnezeu… am avut şi am şi pentru ei respect… pentru că deşi nu credeau… ştiau că există… „CEVA”… „ACOLO”… care le orânduieşte… sau supraveghează… sau le „MONITORIZEZĂ” existenţa… destinul…

Am fost şi sunt conştient de faptul că fiecare dintre noi avem o menire pe acest pământ… dacă nu pentru noi… atunci pentru ceilalţi…

Aşa că am lăsat această „uşă” din urma mea să se închidă… Nu voi privi niciodată în urmă… Nu e nevoie… Faptele noastre din trecut ne-au creat prezentul… Şi ne vor determina viitorul…

N-am trăit niciodată în trecut… deşi trecutul fiecăruia dintre noi ne-a influenţat prezentul… şi ne va influenţa viitorul… Suntem şi vom rămâne în memoria contemporanilor noştri… imaginea a ceea ce am făcut şi facem… şi poate a ceea ce vom face… De aceea trebuie să ne oprim uneori şi să ascultăm… la ceea ce Domnul ne cere să facem…

Unii dintre noi auzim… şi ascultăm…..

Unii dintre noi auzim… şi NU ascultăm….

Unii dintre noi nici măcar nu auzim…

Chiar şi cei ce auzim şi ascultăm… facem tot cum „ne taie capul”…

Asta se datorează faptului că… Domnul… ne-a lăsat „principiul liberului arbitru”… Fiecare dintre noi facem cu vieţile noastre ceea ce considerăm că este mai bine pentru noi…

De multe ori greşim… Ce spun eu?... De cele mai multe ori greşim… Dar e singura modalitate prin care învățăm…

Câţi dintre noi învăţăm din asta?...

Eu… am învăţat un lucru… SIGUR…

NIMIC nu este SIGUR în această lume…

Totul este relativ… Se raportează la cei de lângă noi…

Şi ar mai fi ceva de spus…

Dumnezeu… la un moment dat… a creat bărbatul… „după chipul şi asemănarea sa”… şi fiindcă nu a dorit să fie singur… „a luat o coastă din bărbat… şi a creat femeia”… ca „acesta să nu mai fie singur şi să aibă pe cineva lângă el”…

Oare Dumnezeu se simţea singur?…

NU CRED… dar ştia că fiecare dintre noi NE VOM SIMŢI SINGURI… fără o ființă căreia să-i dedicăm munca noastră… viaţa noastră… fiinţa noastră…

Ştia cum ne-a creat… şi cum ne-a plămădit…

Aşa că…

Dedicaţi-vă în permanenţă… munca voastră… vieţile voastre… fiinţa voastră… CELEI pe care Domnul a creat-o să vă fie alături…

Să vă iubească… să vă tolereze… şi să vă înţeleagă…

Iubiţi FEMEIA pentru ceea ce ea reprezintă, de fapt, pentru voi…

Trup din trupul vostru… carne din carnea voastră… suflet din sufletul vostru…

Şi, chiar dacă, credeți că veţi fi răniţi şi veţi suferi… continuaţi să o faceţi…

Pentru că Dumnezeu… va închide uşa atunci când aţi suferit… şi va deschide o alta…

 

PS. Celor care vor crede că aşezarea în timp a acestei postări are legătură cu „calendarul” bisericesc al acestei perioade le spun că se înşeală…

EU sunt catolic… Sunt încă în perioada paştelui… dar pentru mine Sărbătoarea învierii Domnului a trecut… în termeni „calendaristici”… în acest an…

Dar consider că fiecare dintre noi… avem dreptul… şi îndatorirea să „înviem” în ceea ce credem… oricând… oricum… în orice moment al vieţilor noastre…

Cu drag,
Al vostru blogger,
Eduard

Limitele ni le punem singuri

La acest sfârşit de săptămână, am avut parte de o lectură interesantă... Vă las şi pe voi să citiţi...

 

Călătoriile cu trenul mi-au fost întotdeauna dragi, căci au ceva al lor, magic, liniștit, simplu. Îmi plac pentru că în tren avem timp de depănat amintiri plăcute şi răbdare de a vorbi cu vecinii de scaun. Iar dacă vecinul e spiritual şi iți pune mintea la contribuție, cu atât mai bine, călătoria se transformă într-o poveste de spus prietenilor si cunoștințelor.

Chiar acum un an aveam parte de-o astfel de călătorie, ce avea sa fie mai lungă decât in mod normal. Nici nu se urnise trenul din loc când s-a anunțat o întârziere de-o oră şi, colac peste pupăză, nici ruta ce urma s-o parcurgem nu era prea încântătoare. Prin urmare, mai bine de trei sferturi din drum l-am parcurs citind şi dormind.

Asta pană când vecinul de scaun, un domn serios, trecut bine de a doua tinerețe, a binevoit să intre în vorbă cu mine doar pentru a-şi exprima nemulțumirile vizavi de întârzierea trenului.

Era supărat foc pe cei care fac legea la noi, nu prea îi plăcea modul lor de-a conduce ţara. Dar ce mai conta? El oricum trecuse prin viață. Îi părea rău de noi, ăştia mai tineri, că ne chinuim să terminăm o facultate şi pe urmă n-avem unde să ne angajăm, n-avem case, n-avem bani să punem de-o familie. A continuat așa câteva minute în şir, vorbind numai despre politică, guvernanți şi legi fără noimă. M-a scos brusc din gândurile mele cu o întrebare pe lângă subiect.

 

"Pe o scară de la 1 la 10, cât de realizată te consideri în momentul de faţă?"

(înainte de a citi mai departe, v-aş ruga să faceți şi voi acest exercițiu şi să răspundeți la întrebare)

Şi-atunci, creierul meu a început să funcționeze la viteză maximă, iar întreaga viață mi s-a derulat în faţa ochilor. Cel puțin, partea aceea de viață de care eram direct responsabilă şi conștientă.

Nu știam ce să răspund, mi se părea că nu realizasem mai nimic. Am bifat rapid toate evenimentele notabile din ultimii ani: examenul de bacalaureat, intrarea la facultate, o relație amoroasă, examenul de licență, alta relație amoroasă, intrarea în clasa muncitoare, primul salariu.

Păreau așa de puține…

"4. Hai, 5, fie", răspund dezamăgită şi cu jumătate de gură.

"Nu-i rău. Câți ani ai tu?", mă întreabă gânditor.

"24"

"Şi de ce ţi-ai dat o notă așa mică?”

"Aş mai avea câte ceva de făcut. Să-mi iau o casă, să mă mărit, să fac 2 copii. Poate o să am şi nepoți…", am zis visătoare.

"Ţi-ai dat o notă bună", zice tacticos. "Mai rău era dacă-ţi dădeai o notă mare".

"?"

 

"Cu cât nota e mai mare, cu atât înseamnă ca nu mai visezi la nimic, că te complaci în situația în care ești. Un om care îşi dă nota maximă a ajuns la acel punct în care nu va mai face nimic în viață, căci consideră că nu mai are nimic de făcut. Tu te-ai poziționat cam la mijloc, înseamnă că încă iți dorești să realizezi ceva. Înseamnă că nu te limitezi".

Mă credeți sau nu, ochii mi s-au luminat brusc, iar din dezamăgirea de mai înainte n-a rămas niciun strop. De unde, cu ceva minute în urmă, mă vedeam fără prea multe succese şi împliniri, acum impresia ce-o aveam despre mine se schimbase radical. Nu mai eram nerealizată, ci ambițioasă.

"Să trăiești frumos!"

Atât a mai apucat sa-mi spună înainte ca trenul să intre în gară şi să spulbere "vraja".

Ei da, să tot ai așa călătorii care te fac să crești în proprii ochi!

PS: Voi ce notă v-ați dat? :)

 

Adevărul chiar ăsta este:

LIMITELE NI LE PUNEM SINGURI!

Şi recunosc că eu mi-am dat nota 6... pentru că am 2 copii, de care sunt tare mândru, pentru că am un loc de muncă care să le asigure un trai decent şi un acoperiş deasupra capului (aici mă refer la casă, nu la maşină, deşi cred că imi petrec un timp egal sub ambele acoperişuri... :) ), pentru că, indiferent de vicisitudinile vieţii, nu m-am dat niciodată bătut...

Aşa că...

Faceţi aşa cum fac eu, de câţiva ani încoace...

ÎNCĂLCAŢI LIMITELE!

O seară plăcută...

Al vostru blogger,

Eduard

Iubirea este doar un cuvânt…

... Viața este prea scurtă pentru ca noi să păstram cuvinte importante, ca de exemplu, "Te iubesc!", încuiate în inimile noastre.

Dar nu te aștepta întotdeauna să auzi aceleași cuvinte înapoi. Iubim pentru că avem nevoie să iubim. În caz contrar, iubirea își pierde orice sens și soarele încetează să strălucească.

Un trandafir visează să se bucure de compania albinelor, dar nici una nu apare.

Soarele întreabă:

"Nu te-ai saturat de așteptare?"

"Ba da", răspunde trandafirul, "dar dacă îmi închid petalele, mă voi ofili şi voi muri."

Și totuși, chiar și atunci când dragostea nu apare, vom rămâne deschişi la prezența sa. Uneori, atunci când singurătatea pare că este pe cale de a zdrobi totul, singura modalitate de a rezista este de a continua să iubim.

Singura noastră alegere adevărată este de a plonja în misterul acestei forțe incontrolabile.

Apoi vom descoperi, atunci când mergem acasă, că cineva a fost acolo așteptându-ne, căutând același lucru în căutarea căruia am fost  şi noi și confruntându-se cu aceleași neliniști și dorințe.

Pentru că dragostea este ca apa, care se transformă într-un nor: este ridicată în sus, în ceruri, unde se poate vedea totul, de la distanță, conștientă de faptul că într-o zi, va trebui să se întoarcă pe pământ.

Pentru că dragostea este ca norul care se transformă în ploaie: este tras în jos la pământ, unde udă câmpurile.

Iubirea este doar un cuvânt... până când ne hotărâm să o lăsăm să ne posede cu toată forța.

Iubirea este doar un cuvânt... până când cineva vine să-i dea sens.

Nu renunța!

Amintiți-vă! Întotdeauna ultima cheie de pe inel este cea care deschide ușa!...

 

Cu drag,

Eduard

Insomnie...

Încerc, de câteva zile să îmi pun ordine în gânduri şi în ceea ce am scris în ultimele câteva luni.

Încerc să văd dacă merită ceva postat sau nu. Şi aproape că nu mă recunosc.

Eu eram cel care scria întotdeauna "dintr-una". Aşa cum îmi veneau gândurile... la rând... Nu făceam altceva decât să mă verific din punct de vedere gramatical sau sintactic... un dezacord... un semn de punctuaţie pus aiurea sau nepus...

Acum recitesc câteva zeci de pagini scrise într-o totală devălmăşie... Şi nu ştiu ce să cred. Aşa a fost viaţa mea în aceste câteva luni... haotică... cu o existenţă şi identitate proprie ce m-a supus voinţei ei?...

Prefer să cred că nu...

Am avut o ultimă perioadă plină de agitaţie şi de suferinţă... Staţi liniştiţi... Eu sunt sănătos (deşi e riscant în zilele noastre să declari public aşa ceva :)))... Mie mi-e relativ bine... Şi cred că mi-e bine pentru că aceşti ultimi 2-3 ani m-au făcut să încasez loviturile exact ca boxerii profesionişti... Fiecare lovitură m-a făcut mai puternic... Iar unele din ele au fost ca ciupiturile ţânţarilor pe pielea unui elefant... Ştiam că sunt acolo, dar pur şi simplu nu simţeam nimic...

Când mă voi putea linişti, am să încerc să aştern câteva gânduri...

Cu ceea ce am scris pâna acum... chiar nu ştiu ce să fac...

Le voi strânge frumos şi voi încerca să le revăd peste câteva zile (sau luni)...

Nu ştiu dacă v-am lipsit prea mult (puţin sau chiar deloc)... dar mie mi-a lipsit faptul că nu v-am scris...

E târziu... Mă duc să îmi odihnesc gândurile... Şi trupul (uitasem că şi el are nevoie de aşa ceva din când în când)...

Sper să ne auzim curând... cât mai curând...

 

Cu drag,

al vostru blogger,

Eduard

Revenire????

24 octombrie 2012... Asta este data ultimei mele postari pe blog... Ce s-a intamplat de atunci... MULTE!... poate "prea" multe... Inca traiesc... Inca va iubesc... si nu am uitat de voi...
Promit ca am sa incerc... desi verbul "a incerca" isi "incearca" fortele pe mine de cateva luni...
Am atatea de spus... Acum am "aruncat buzduganul"... asa ca trebuie sa vin in "urma" lui... Imi voi pune gandurile in ordine... si va voi fi iar alaturi... Pana atunci va doresc sa va ganditi bine... la ce s-a intamplat cu noi... cu voi... in aceste cateva luni de "absenta"...