Dacă dragoste nu e, NIMIC nu e…

Aceste cuvinte ale apostolului Paul (Pavel) din Epistola către Corintieni le avem mai des pe buze şi în gând de când au fost folosite de Marin Preda în romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”, caci dragostea este parte neruptă din fiinţa noastră.

 

Nu-mi pot imagina cum ar arăta fiinţa omenească dacă i-ar lipsi acest sentiment - dragostea - cu  multiplele ei forme de manifestare şi cu mai multe sinonime: iubire, amor... Dragostea poate fi şi pentru o persoana de sex opus, dar şi faţă de aproapele tău, părinți, fraţi, prieteni. Omul religios iubeşte pe Dumnezeu. Iubim şi ţara, locul naşterii, zona geografică de unde venim.

Avem dragoste pentru un anumit mod de conduită şi acţiune, pasiune pentru muncă sau profesie, pentru pace şi linişte şi atâtea altele care diversifica fiinţă umană. Din iubire se nasc cugetări, dorinţe, voliţiuni, diverse acte. Ea poate să facă minuni, se spune că poate să mute munţii din loc, înnobilează fiinţă umană, îi pune în mişcare nebănuite capacităţi şi posibilităţi de autodepăşire, o apropie de lumea înconjurătoare şi-i dezvăluie sensuri necunoscute ale vieţii. Dragostea dă viaţă infinitelor entităţi care compun universul nostru.

Din iubire, uneori devenită pasiune, iau naştere cele mai multe realizări umane. Nimic nu este mai fecund decât iubirea. Fără dragoste nimic nu e, fiindcă este singura care dă sens vieţii. Fiecare iubire ce apare în viaţă noastră ne îmbogăţeşte fiinţa şi o plasează în ritmul armonios al vieţii. Dacă treci graniţele dragostei, intri în oceanul de indiferentă şi îţi îngheață sufletul. Dragostea este puntea care uneşte oamenii şi dacă se rupe această punte, cazi în prăpastia fără fund. Dragostea este o necesitate fundamentală, un punct de sprijin al sufletului care mobilizează fiinţa umană şi pune în mişcare resorturi nebănuite, aşa cum spunea Goethe: „nimic nu ne face mai necesari în viaţă decât dragostea ce-o avem pentru semenii noştri”.

Nu s-a găsit până acum o definiţie a dragostei. Oricât am încerca să descriem acest sentiment, suntem departe de a-l acoperi cu cuvintele. Cel mai frumos şi profund discurs pe tema dragostei o poate face muzica, poezia, pictura, arta în general.

Prin dragoste, se împlineşte supranaturalul, acea esenţa a vieţii care nu a putut-o explica nimeni, căci face parte dintr-o altă ordine de valori, dincolo de materie, e de esenţa divină. Una dintre marile bucurii pe care le avem, este aceea de a privi copilul mic, acea minune zămislită din iubire şi suntem de-a dreptul fericiţi dacă acesta ne-a surâs şi ne-a privit în ochi. Cei ce sunt părinţi înţeleg… cei ce nu sunt regretă…

Dragostea este cel mai frumos dar pe care ni l-a dat Dumnezeu. Religia ne pune în contact cu invizibilul şi ne picură în suflet dragostea înălţându-ne pe treptele unei spiritualități înalte. Omul are nevoie de repere sigure, care să dea stabilitate şi direcţie existenţei sale. Iubirea face chiar şi pe unele animale să-şi regăsească stăpânii străbătând sute de kilometri fără să fi ştiut unde se află aceştia, ori păsări care acceptă să moară când le-a dispărut perechea. Literatură abundă de povestiri pe tema dragostei ce o pot avea şi alte vieţuitoare afară de om.

Mi se aşterne o lumină în suflet când îmi amintesc de părinţii şi bunicii noştri care au cunoscut puţin mai altfel dragostea. Erau mai statornici, se respectau într-o mai mare măsură, erau mai credincioşi unii altora, trăiau bucuria că nu fac umbră pământului degeaba, erau bucuroşi că au pentru cine trăi şi munci, simţeau că aparţin total unul altuia. Mai ales pe la sate, nu se auzea de divorţuri, era „omul meu” sau „femeia mea” legaţi în faţa lui Dumnezeu. Ei trăiau în credinţa că, dincolo de vămile văzduhului, trebuie să se arate în faţă lui Dumnezeu împreună, aşa cum au fost legaţi de voinţa Lui.

Bunicii noştri aveau înţelesuri mai adânci pentru acest sentiment, cel mai dezinteresat dintre toate sentimentele umane, care impune comportare demnă, dăruire şi angajare, sentimentul cinstei şi adevărului, al fermităţii, demnităţii şi dreptăţii. Se pare că ei coborau mai adânc în înţelesurile spuse de Shelley: „iubirea este singurul lucru pe care împărţindu-l, îl faci să crească”.

Astăzi dragostea se conturează mai mult că un tip de cunoaştere, generator de energie şi de mare elevare sufletească, un mod de manifestare a libertăţii individuale, un sentiment care nu are nevoie de cuvinte şi de aceea oamenii devin din ce în ce mai înstrăinaţi.

Aceştia nu au acum frumuseţea şi profunzimea unor versuri care descriu iubirea: „Nu e nimic si totuși e /O sete care-l soarbe, /E un adânc asemenea /Uitării celei oarbe.”, ori a altor versuri eminesciene sau ale altor romantici. Pentru ei romantismul este ceva desuet dar, recunoscând sau nu, fiecare om îşi doreşte cu toată puterea fiinţei să fie iubit.

Oricum s-ar schimba lumea,  oricâtă stăpânire ar pune pe noi tehnica, oricât de înstrăinaţi am fi unii de alţii, dintre toate sentimentele umane, dragostea va ocupa întotdeauna cel important loc chiar dacă uneori dragostea are faţete ceva mai deosebite. Vrem sau nu, trăim mişcările sufletului de la cele suave şi până la cele  dramatice, căci dragostea rămâne mereu „poveste veche, veşnic nouă”. Oricât am încerca s-o respingem atunci când ne simţim răniţi, tot dragostea este cea care aduce speranţă, împlinire şi o rază de lumină în suflet, fără de care sufletul nostru s-ar ofili.

Democrit spunea: „Nimeni nu iubeşte pe cel care nu poate iubi pe nimeni.”

Nu putem renunţa la dragoste, nu putem să ne lipsim de unul dintre cele puternice resorturi interioare, care alături de raţiune şi capacitatea creatoare, defineşte personalitatea individului.

 

Să mă iertaţi pentru această lungă dizertaţie despre dragoste… Dar când o atingi… şi te pătrunde… şi devii conştient că nu poţi trăi fără ea, trebuie să o împărtăşeşti şi celorlalţi…

O noapte binecuvântată şi plină de iubire vă doresc...

Cu dragoste,

Al vostru,

Eduard