Îţi scriu din nou...

Draga mea,

După ce ţi-am scris azi noapte nu puteam să dorm...  așa că m-am suit la volan... şi gonind în noapte m-am dus la Costineşti... acolo… pe plaja... unde am fost cu tine acum o luna şi jumătate...

Şi am stat acolo... printre stânci şi scoici... mângâind nisipul pe care am stat împreună… privind la marea agitată…

Şi am așteptat răsăritul soarelui...

Mi-au trecut prin faţa ochilor, în întuneric, toate lucrurile frumoase dintre noi...

Am râs... şi am plâns în întuneric...

Şi când soarele a ieșit din mare... am îngenuncheat… şi am spus o rugăciune…  apoi am strâns din dinți... şi m-am ridicat... mi-am luat rămas bun de la soare şi de la mare… şi am plecat înapoi spre casă...

Şi n-am putut tot drumul să-mi înlătur imaginea ta din faţa ochilor...

Imaginea ta din seara aceea de iunie... pe plajă… la Călăraşi… pe fundalul cerului plin de stele... stele la care ne-am uitat împreună… căutând-o pe a noastră…

Am ajuns acasă şi-am adormit plângând... şi tot pe tine te-am visat...

Un vis frumos... dar prea scurt... mult prea scurt... la fel ca şi timpul nostru împreună...

Şi când am deschis ochii am simțit un gol imens înlăuntru...

Şi de atunci mă învârt prin casă fără să pot face nimic... exact ca un leu în cușcă...

Am simțit din nou libertatea... am avut din nou fericirea... şi acum stau din nou între gratii...

Cum poți să spui: "Doamneeee, cât timp pierdut !!"... când tu eşti cea care a decis?...

Timpul este o noțiune relativă... şi curge oricum... independent de voinţa noastră el trece pe lângă noi... n-a fost al nostru… nu l-am avut niciodată... aşa că nu îl putem pierde...

Ce am avut au fost clipele noastre frumoase… frânturi de timp… crâmpeie de viață...

Şi pe acelea le păstrăm în noi... fie că vrem sau nu… şi nu le vom putea îndepărta niciodată... nici noi… nici nimeni altcineva…

Îmi doresc să pot închide ochii şi să adorm... iar atunci când îi voi deschide să te văd dormind liniştit alături de mine... aşa cum ai făcut-o... şi să-ţi sărut ochii acoperiţi de pleoape… şi părul moale… şi buzele fierbinţi… şi să-ţi veghez somnul… aşa cum am mai făcut-o…

Îmi doresc să-ţi spun tot ceea ce nu am apucat să-ţi spun, dar vorbele… mi se opresc în piept şi mă sfâşie pe dinăuntru... mi se opresc în gât şi mă sufocă…

Acum te las... iubită dragă... Te las şi mă retrag în linişte... aşa cum am făcut-o întotdeauna...

Mi-e dor de tine, de zâmbetul tău cald care mă învăluia… Mi-e dor de mirosul tău blând de flori de primăvară…

Să ai o viaţă binecuvântată…

Eu sunt acolo unde m-ai lăsat... şi te voi aştepta...

Al tău,

Eduard