Hibernală...

Bună seara, dragii mei…

E iarnă... şi ce lucru mai bun poți face într-o seară de sfârșit de săptămână (urăsc termenul „week-end” :)) ) de iarnă, decât sa iei în mână o carte bună şi să te scufunzi în lectură...
Şi cum întotdeauna mi-a plăcut poezia, fără să vreau, mâna mi s-a întins către un volum de poezie al unuia din scriitorii pe care îi iubesc de când am desluşit tainele cititului… Către volumul acela de poezie care mi-a încântat adolescenţa şi care m-a determinat să încerc să scriu pentru prima oară…
Poate şi pentru faptul că, ploieştean fiind, bărbat fiind şi născut fiind în zodia Leului, mi-a plăcut întotdeauna să mă mândresc cu toţi cei care îmi defineau locul de baştină…
Şi poate de el m-au apropiat şi originile slave (pentru cei care nu ştiau mama sa a fost rusoaică)… Poate pentru că, în ciuda originii sale, şi el ca şi mine, s-a simţit întotdeauna mai român decât mulţi alţii „cu origini SĂNĂTOASE” şi pur româneşti… fără să vreau să jignesc pe nimeni…
Aveţi „puţintică răbdare”, vorba altui mare scriitor ploieştean, am să vă spun imediat despre cine e vorba…
Tomul la care fac referire se numeşte „O viziune a sentimentelor” şi a fost scris cu câţiva ani înainte ca subsemnatul să vadă lumina zilei… iar „maestrul” care l-a scris se numeşte NICHITA… NICHITA STĂNESCU… Şi nu întâmplător i-am scris numele cu majuscule… şi nu întâmplător l-am numit „maestru”…

Şi cum niciodată nu am citit un volum de poezie „la rând”, am deschis cartea la întâmplare…
Şi ochii mi-au căzut pe … „Cântec fără răspuns”…

„De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăcești ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?

De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiți după îmbrăţişare?

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri fără umbră?

De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?

De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger...”

Şi am realizat dintr-o dată un mare adevăr… Chiar aşa? „De ce te-oi fi iubind, femeie…”?
Dar până să apuc să-mi răspund ochii mi-au căzut câteva pagini mai încolo… pe un poem aflat la finele tomului…

„Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?...”

Şi nu a trebuit să-mi mai răspund… ce aş fi putut să spun mai bine decât aceste cuvinte…
Probabil… de aceea…
Aşa că… dragii mei am început să răsfoiesc cartea la întâmplare şi am continuat să citesc şi să recitesc!
Şi fiindcă NICHITA m-a răscolit şi m-a purtat când sus… când jos… am căutat încă o carte… şi încă una… şi probabil că această seară o voi dedica „maestrului”…

Rupeţi-vă de viaţa monotonă care vă înconjoară zi de zi şi încercaţi şi voi să vă îndreptaţi către lectură… fie ea poezie… proză… sau orice vă inspiră… dedicaţi-vă, cât de des puteţi, cel puţin câteva clipe „maestrului” vostru…

Aş mai sta de vorbă cu voi, dar… trebuie să mă întorc la lectură…

Vă doresc o seară liniştită şi binecuvântată…

Al vostru,
Eduard