De mult timp n-am mai simţit nevoia să-mi scriu… să-mi scriu mie, ca unui destinatar fără identitate…
Constat cu fiecare zi care trece că e mai greu să trăieşti decât să mori.
Singurul lucru care-mi dă de gândit pentru viaţa de dincolo de moarte este dacă Dumnezeu acceptă RECURS făcut Judecăţii de Apoi?!…
Şi care sunt condiţiile pe care le pune Dumnezeu pentru intrarea în Rai?
Şi cine le trece, cu... adevărat, pe toate?
Oare şi Dumnezeu face compromisuri?
De ce oare un om ca Cioran n-a putut trăi toată viaţa fără ideea sinuciderii?
Oare ce-ar trebui să ucidem în noi pentru ca Dumnezeu să fie mulţumit?
Poate ar trebui să ucidem simţăminte… şi-atunci: intrarea în Rai nu devine compromis?
E posibil, oare, să poţi să te uiţi? Să uiţi cine eşti şi ce-ai vrut şi n-a fost să fie?! Se spune că viaţa învinge multe… numai moartea n-o poate învinge…
Unde am pierdut busola care indica Raiul?
Şi pentru ca să poţi supravieţui în lumea aceasta trebuie, din când în când, să uiţi câte ceva.
Nu, nu e vorba de uitarea aceea de genul: uit să ud florile, uit să dau de mâncare căţelului, etc. …
Nu, nu este această uitare!
E uitarea cealaltă: uit că trăiesc, uit că nu există prieteni adevăraţi, uit că iubesc, uit că există minciună, uit de tot şi de toate, dar tot nu sunt fericit... pentru că nu uit şi de fericire.
Dacă nu aş uita că aş fi putut fi fericit, că aş putea fi fericit, poate că m-aş simţi foarte bine.
Ar trebui să uit selectiv: deci o să uit totul… în afară de fericire şi de clipa prezentă.
Astfel, poate că pentru o clipă aş putea să fiu fericit, pentru că în jurul meu nu ar mai fi nimic şi nimeni n-ar putea să mă trădeze… pentru că nu l-aş băga în seamă; doar l-am uitat, nu?! Nu mai există pentru mine.
Cam asta e uitarea: când uit ceva, acel ceva nu mai există pentru mine…
Ce simple PAR lucrurile!…
De acum încolo am să mă străduiesc să învăţ cât mai bine să uit (doar uitarea este o calitate a memoriei!).
Mai întâi o să-mi uit pretinşii prieteni, o să uit zloata iernii, o să uit despărţirile, o să uit că n-am mai întors clepsidra… şi tot aşa până când am să mă perfecţionez… o să uit înfrângerea, neputinţa (care doare mai mult decât o înfrângere!), am să uit minciuna, ipocrizia… o să uit moartea!
DOAMNE, NUMAI SĂ NU UIT DE MINE!
Constat cu fiecare zi care trece că e mai greu să trăieşti decât să mori.
Singurul lucru care-mi dă de gândit pentru viaţa de dincolo de moarte este dacă Dumnezeu acceptă RECURS făcut Judecăţii de Apoi?!…
Şi care sunt condiţiile pe care le pune Dumnezeu pentru intrarea în Rai?
Şi cine le trece, cu... adevărat, pe toate?
Oare şi Dumnezeu face compromisuri?
De ce oare un om ca Cioran n-a putut trăi toată viaţa fără ideea sinuciderii?
Oare ce-ar trebui să ucidem în noi pentru ca Dumnezeu să fie mulţumit?
Poate ar trebui să ucidem simţăminte… şi-atunci: intrarea în Rai nu devine compromis?
E posibil, oare, să poţi să te uiţi? Să uiţi cine eşti şi ce-ai vrut şi n-a fost să fie?! Se spune că viaţa învinge multe… numai moartea n-o poate învinge…
Unde am pierdut busola care indica Raiul?
Şi pentru ca să poţi supravieţui în lumea aceasta trebuie, din când în când, să uiţi câte ceva.
Nu, nu e vorba de uitarea aceea de genul: uit să ud florile, uit să dau de mâncare căţelului, etc. …
Nu, nu este această uitare!
E uitarea cealaltă: uit că trăiesc, uit că nu există prieteni adevăraţi, uit că iubesc, uit că există minciună, uit de tot şi de toate, dar tot nu sunt fericit... pentru că nu uit şi de fericire.
Dacă nu aş uita că aş fi putut fi fericit, că aş putea fi fericit, poate că m-aş simţi foarte bine.
Ar trebui să uit selectiv: deci o să uit totul… în afară de fericire şi de clipa prezentă.
Astfel, poate că pentru o clipă aş putea să fiu fericit, pentru că în jurul meu nu ar mai fi nimic şi nimeni n-ar putea să mă trădeze… pentru că nu l-aş băga în seamă; doar l-am uitat, nu?! Nu mai există pentru mine.
Cam asta e uitarea: când uit ceva, acel ceva nu mai există pentru mine…
Ce simple PAR lucrurile!…
De acum încolo am să mă străduiesc să învăţ cât mai bine să uit (doar uitarea este o calitate a memoriei!).
Mai întâi o să-mi uit pretinşii prieteni, o să uit zloata iernii, o să uit despărţirile, o să uit că n-am mai întors clepsidra… şi tot aşa până când am să mă perfecţionez… o să uit înfrângerea, neputinţa (care doare mai mult decât o înfrângere!), am să uit minciuna, ipocrizia… o să uit moartea!
DOAMNE, NUMAI SĂ NU UIT DE MINE!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu